GEORGE SLĂNICEANU


Locotenent - 1859-1862 - şef al Secţiei a II-a a Statului Major

Locotenent-colonel - 1867-1868 - şef al Depozitului de Război

Colonel - 24 iulie 1876 - 1 aprilie 1877 - ministru de război

Colonel - 27.04.1877-18.08.1877 - şef al Marelui Stat Major

General de brigadă - 1878-1881; 1882-12.04.1883 - şef al Marelui Stat Major

General de brigadă - 1880-1881 - ministru de război

General de brigadă - 1884 - inspector al Cavaleriei


GEORGE SLĂNICEANU (în anumite texte apare Gheorghe, dar, conform „Foaiei oficierului”, în prezenta lucrare se foloseşte George – n.a.) s-a născut la 23 aprilie 1835, în Bucureşti.

La 7 aprilie 1854 „a fost încorporat elev în Şcoala Militară” de ofiţeri din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1856, ca şef de promoţie.

La 7 aprilie 1856 îl găsim numit la Regimentul 1 Infanterie, având gradul de sublocotenent.

La 8 mai 1858 ia fiinţă „Biroul de Jeni” (Biroul de Geniu - n.a.) din care făcea parte şi George Slăniceanu. Misiunea biroului era să continue lucrările la hărţile începute de mareşalul De Fligely. De notat că Slăniceanu ca şi Constantin Barozzi, făcuseră parte din echipa de lucrări la teren a mareşalului şi realizaseră „reţelele de triangulaţie primordială şi secundară”.

A fost avansat la gradul de locotenent la 20 decembrie 1859, după ce, în noiembrie 1859, după emiterea Ordinului de Zi nr. 83 din 12 noiembrie, devine primul şef al Secţiei a II-a a Statului Major (prima denumire a ceea ce va fi mai târziu Direcţia Topografică Militară).

A fost avansat la gradul de căpitan la 6 iunie 1862 şi a fost numit la Batalionul de Jenii (Geniu - n.a.) aceasta fiind structura din cadrul Statului Major care a preluat, pentru o scurtă perioadă, atribuţiile Depozitului de hărţi.

La 22 mai 1864, primeşte gradul de maior, iar la 2 octombrie 1867 gradul de locotenent- colonel. În anul 1870, la 1 ianuarie, a fost avansat la gradul de colonel.

La 24 iulie 1876 a fost numit „ministru de resboi”, funcţie pe care o va îndeplini până la 1 aprilie 1877.

A participat la Războiul de Independenţă din 1877-1878, în calitate de şef al Statului Major al Armatei Române în operaţiunile militare ale acesteia pe frontul de la Plevna.

Comandă detaşamentul de asalt al cetăţii Rahova şi conduce Divizia de rezervă în luptele din zona redutei Vidin.

În iulie 1877, a fost inclus în delegaţia română condusă de prim-ministrul I.C. Brătianu pentru negocierile cu partea rusă.

La 28 august/9 septembrie 1877, ia parte la Consiliul de Război de la Radeniţa, unde s-a hotărât executarea asaltului general din 30 august/11 septembrie 1877.

I se înmânează „Crucea de onore a Casei de Hohenzolern”, clasa 3, conferită de „Alteţa Sa Rigală Principele Carol de Hohenzolern Sinmaringhen”, iar din partea ruşilor „Ordinul Sf. Stanislas” clasa 2 cu placă, conferit de „M. Sa Alexandru 2 Imperatorul tuturor Ruşilor”.

În data de 29 iulie 1878, a fost numit şef al Statului Major General al Armatei, iar în anul 1879 a fost înaintat la gradul de general de brigadă.

A deţinut funcţia de ministru de război în perioadele 28 aprilie 1880-9 aprilie 1881 şi 10 aprilie-8 iunie 1881.

A fost participant, alături de alţi specialişti români, la pregătirea textului Legii de organizare a comandamentelor militare din anul 1882, prin care s-a creat efectiv un Mare Stat Major ca organism distinct, inclus în organica Ministerului de Război.

A fost numit inspector al Cavaleriei în anul 1884.

George Slăniceanu a desfăşurat o rodnică activitate teoretică, îndeosebi în perioada premergătoare Războiului de Independenţă: Drumurile de fier considerate ca linii de operaţii militare, Manualul ostaşului miliţian – curs de studii, tactică şi strategie.

A fost unul dintre primii autori militari care a abordat în mod special problemele teoretice ale tacticii şi strategiei, acordând o mare atenţie aspectelor geografice ale celor două componente ale artei militare şi deosebirii dintre acestea.

Pe lângă strategie şi tactică, el considera că există şi o a treia parte, pe care o denumeşte "politica războiului".

Contribuţia sa teoretică de marcă a fost realizarea unei sinteze de început între arta militară franceză (Jomini, Napoleon) şi cea germană (Clausewitz), cu preocupare pentru adaptarea lor la tradiţiile militare naţionale.

A decedat la 12 ianuarie 1885, la San Remo.